Urăsc titlurile...

(niciodată nu ştiu ce să scriu în ele...)

Poate că e puţin cam târziu dar ca să umplu pagina asta de blog am să vă zic – sau să-mi zic – o poveste.

Ştiam dinainte de începerea liceului şi din bârfele celor mai mari – ale liceenilor – că dirigintele meu nu e tocmai „cel mai iubit dintre pământeni” aşa că am căzut într-o depresie pre-şcoală încă de la începutul lui septembrie.

Ce putea fi mai rău?

1. camere de luat vederi (urăsc auto-numbering în word... drives me crazy)

2. un diriginte nu tocmai... ok.

3. puteam să pariez că cel puţin 40% din clasă era formată din fiţe şi... ew. Full stop.

4. clasa noastră, mică şi îngrămădită, era sigur sigur sigur la etajul al treilea din cămin deci îmi lua cam 15 minute să ajung până la laboratorul de fizică... cel mai depărtat din şcoală şi după cum arătau profesorii (cu 25% mai delighted -_-) sunt sigură că scuza „a fost coadă la cantină” nu mai funcţiona ca pe vremea gimnaziatului... deloc.

5. multe alte motive pe care nici nu mi le mai amintesc şi din cauza cărora sunt foarte dezamăgită de mine însumi.

Am fost foarte dezamăgită de mine însumi când am aflat că:
1. camerele de luat vederi nu sunt pândite de mai nimeni şi că orele sunt aşa de convenabile încât ţi-e drag să dormi în ele.

2. dirigintele e „o bomboană de băiat”

3. fiţele reprezentau doar... hm... mate-mate-mate... (dacă 30.... 100% atunci 1.... p%?) AHA! 3% din clasă = fiţe şi fundiţe.

4. clasa noastră e mare şi la etajul I (deşi în clasa mai mică se putea copia mult mai uşor)

5. a existat un 5?

E o diferenţă colosală între gimnaziu şi liceu. Liceeni mă vor crede iar gimnaziştii mă vor face boboc.

Oh, sh*it, nici măcar nu am început povestea...