No other like... ME!!!

(There is no other like me... jizz)

Şi... pentru că tot v-am făcut capul calendar cu muzica coreeană...

Europenii şi Americanii (în general, cei din vest) au o percepţie batjocoritoare asupra altor genuri de muzică (pentru că suntem nişte încrezuţi şi nişte rasişti...)

Am ascultat, în trecut, muzică daneză, germană, norvegiană, suedeză, rusă, chineză, japoneză, indiană, arabă şi toate rasele de muzică de pe lume dar o singură ţară m-a impresionat în mod special: Coreea de Sud.

Îmi place cultura lor, muzica lor, spiritul oamenilor din toate punctele de vedere şi mă uimeşte cât respect acordă istoriei lor. Asta îmi aduce aminte de clădirile de patrimoniu aflate în paragină în România. Acolo ai fi linşat de populaţie dacă ai strica vreun vestigiu cât de puţin faimos sau dacă l-ai lăsa să se ofilească.

Nu mi-a plăcut de la început. Pur şi simplu mă uitam la televizor unde se dădeau serialele istorice (pe vestitul şi iubitul TVR) şi mă fascina. Îmi declanşa hormonul iubitor de istorie. După asta am început să caut actorii care jucaseră în serial şi am descoperit cu stupoare că mai toţi aveau 30-40 de ani şi arătau de 20. În plus, toată lumea zâmbeşte.

Toate pozele actorilor sau orice poze găsite pe net, cu orice asiatic (nu numai coreeni) sunt zâmbitoare – fără buze ţuguiate, fuste mini şi roz, ţaţe umflate, botox şi cluburi deocheate – şi însoţite de veşnicul semn V; a.k.a. semnul păcii la europeni.

Felul în care ei îşi promovează muzica este cu totul deosebit. Tinerii sunt atât de onorabil educaţi şi par atât de lipsiţi de griji încât, majoritatea melodiilor cântă despre dragoste, viaţă, şcoală sau tot felul teme complet diferite de droguri, băutură şi propaganda anti-pro-politicianism-anarhismic (nu, nu sunt sigură că există cuvântul ăsta).

Îmi place pentru că m-am săturat de manele, haus, nefericitul de Eminem „prea-bogatul cincizeci de cenţi”, „Convict-king BAkon”, „Pitbull-cap-de-bec” şi Tokio Bordel.

Chiar dacă la început nu am înţeles o boabă din ce spuneau ei acolo şi râdeam de ei, acum vreau să fiu parte din „happy-club music”.

Am învăţat din propria experienţă că oamenii sunt influenţaţi emoţional de muzică. Probabil că ea este cel mai mare conducător al vieţii noastre de zi cu zi... sau poate că numai filoloaga din mine crede asta.

Da, ştiu... niciun băiat nu îmi va face o inimioară uriaşă din desene, nu-mi va încheia bareta la sandală, nu-mi va spăla maşina, nu-mi va lua baloane, nu-mi va da un trandafir în sala de sport, nu-mi va face o felicitare cu semnătura lui Heechul (m-aş căsători cu băiatul care are face asta pentru mine), nu va dansa half-naked, nu-mi va cânta la pian, nu va face poze la toate inimioarele, nu-mi va rezolva un puzzle şi nici nu-i va aduce pe Super Junior să facă toate acestea aşa cum fac în videoclipul „No other like you” (link-badabing: http://www.youtube.com/watch?v=SnMoDDbEccE ) dar...

DAR, faptul că mă trezesc cu melodia asta (da, am schimbat-o pe cealaltă din postul anterior. îmi dă coşmare... frumoase.) îmi dă senzaţia că ziua de mâine e mai puţin neagră decât crezi TU!!

Viaţa nu e neagră sau albă. E gri.

Pentru asta suntem filologi, nu?

Ahem...

NU?!?!